Trivis

I. Copilul. (sau scurtmetraj cu cadre din trecutul viu)
II. Eu. (sau montaj cu actiune liniara din prezentul mort)
III. Ea. (sau gandurile regizorului despre viitorul nenascut )

I. M-am uitat la poze azi. Au un parfum ciudat. Mi-e dor de prea multe lucruri. Mi-e dor de ma sufoc. Imi pare rau ca hard-diskul meu nu le poate salva pe toate. Uit. Amintirile mele se rezuma la cateva minute de trairi incoerente. Nu au legatura, nu sunt neaparat importante.Nu sunt sigura de ce s-au pastrat undeva dar revin din cand in cand.
Scurtmetraje alb-negru , imagini ce se succed de-a valma, haotic. Cantece,zgomote,locuri,fotografii,chipuri,ploi, stari,vise. Toate odata.
Inchid ochii si astept cu respiratia taiata. Uneori plang. Vad o fetita fara griji si cu un zambet care nu ascunde nici un fel de ganduri. Un copil care sta zile lungi de vara in gradina bunicilor ca sa se joace cu fluturii, un copil care se intinde pe iarba ca sa auda cum respira padurea primavara, un copil care nu vrea sa creasca, un copil care inca mai scria,desena,canta. Un copil caruia ii placea sa creeze. Sa se joace. Si avea timp. Doamne, cat timp avea! Si citea. Si visa. Da…inca avea curajul asta.
Si oamenii erau altfel . Depinde de ochii care privesc. Da, oamenii erau buni. Copilul nu stia inca sa se teama. Si ii pasa de toti. Si plangea pentru ei. Acum nu mai poate.
Si locurile erau altfel. Aveau farmec.
Copilului nu prea ii pasa cum ii statea tricoul, nu isi facea griji ca noul copil cu care se joaca l-ar putea minti sau ar putea sa nu il placa. Nu isi plangea de mila. Nu se desconsidera. Si nici nu se chinuia sa ascunda cu machiaj eventualele imperfectiuni. Nu era fals. Nu se prefacea. Nu se ascundea. Isi credea parintii cand ii spuneau ca e un copil frumos.
Se bucura pentru un biletel sau o scrisoare mazgalita de alt copil. Se bucura pentru nimicuri. Aduna tot felul de lucruri. Pietricele, flori, margele...
Norii, papadiile, buchetelel de ochiul-boului , pupicii mamei, rochitele murdare de noroi, ploaia, perele zemoase pe care i le aducea bunicul, papusile parfumate cu ochi de sticla, bebelusul carpit de bunica, bunatatile pe care le impartea cu fratele ei, copii care se adunau vara la ciresul din gradina, toate lucrurile mici pe care le descopeream singura, puii de pasare orfani pe care ii ingrijea, gradinita, invatatoarea, curtea scolii, zilele lungi fara internet , messenger, hi5, prieteni virtuali si timp care trece ireal de repede, zilele lipsite de griji, alinturile bunicii…toate o faceau sa rada , sa alerge, sa zambeasca, sa fie copil.
Tranzitul dintre copilul care zambea liber si cel care avea sa zambeasca grijului, temator si care avea sa perceapa in culori fade viata, nu s’a facut treptat , cum puteam sa cred, ci reprezinta un moment dinstinct, marcant desi aparent nesemnificativ.
Cand eram mica imi construiam mereu aripi de fluture din hartie creponata. Mi le prindeam si saream de pe mobile tot timpul, avand certitudinea ca, mai devreme sau mai tarziu o sa zbor. Nu conta de cat de multe ori cadeam tocmai cand aveam impresia ca aproape, aproape am zburat, increderea, speranta si siguranta mea era de nestramutat. O luam mereu si mereu de la capat, la fel de voioasa .
“Uite bunica, ai vazut , ai vazut?! Aproape am reusit
-Oamenii nu zboara,Larisa. Degeaba te chinui”
-Cum adica…nu zboara? Nu e adevarat. Eu aproape am reusit.
-E imposibil. “
Nu era vina ei, la urma urmei e adult. Nu cred ca vreun adult ii invata pe copii intentionat “nu se poate”-ul.
Mi-e dor de ma sufoc. Mi-e dor sa fiu copil.

II. Azi am ascultat Vama Veche. Imi da o stare bolnava. “Nu am chef azi”…
Sunt prea apatica sa mai fac ceva cu timpul meu. Il las sa treaca. Atat.
MONOTON. Sters, liniar, plictisit si el de serpuirea lui atat de previzibila.
Dorm pana tarziu. Doar pe partea dreapta ca sa nu strivesc ce a mai ramas din inima.
Faptul ca fiecare dimineata e o condamnare la o zi insipida ma scarbeste.
Timpul-absurditate inventata de oameni ca sa se inlantuie- imi spune: “
Hai. Trebuie” . Si ma ridic absenta, tarandu-mi picioarele spre bucatarie. Da , beau cafea. Ma imbrac dintr-un automatism, imi iau telefonul si verific daca am cheile. Mereu le uit. Merg pe aceeasi strada. Intarzii. Trec pe rosu. Astept sa termin. Urasc ticaitul ceasului. Mi se pare atat de malefic. De parca ar rade de mine. de parca ar avea o satisfactie ca trece atat de repede. La semafor privesc marea masa. Si ma simt atat de “la fel” . ii compatimeam candva, privind de dupa geam . Acum “mersul lucrurilor” ma atrage si pe mine dupa el. Te inghite , e ca un malaxor imens care sterge identitati . trecatorii grabiti isi privesc ceasurile, ascunsi si tristi. Unde merg? Ce fac? Ce viseaza? Nimeni nu stie. Nimanui nu-i pasa. Nici mie.
Tema la engleza. “Cum ar fi lumea fara vise?” . Ca a mea. Aveam candva vise indraznete, aspiratii, dar odata ce cresti inveti ca “nu se poate”. Sunt naïve si iti aduc deceptie. Asta te invata. Te invata sa te temi.
Sunetul pasilor sacadati pe strada pustie se aude la fel de ritmic intotdeauna, in fiecare seara chiar si peste melodia care se tot repeta in casti.
Visam mult. Curajos. Infantil-da. Visele sunt frumoase. Si eu vroiam sa fiu copil.
Visam ca o sa fie altfel , visam in fiecare zi , sfidand reguli facute sa iti sufoce cu praf de creta sufletul. Cantam. Acum nu imi mai dau voie pentru ca “eu nu stiu sa cand”. Si tot spunandu-ti asta incepi sa ii crezi. Incepi sa te temi. Incepi sa iti cunosti limitele si sa te rezumi la ele.
Obisnuiam sa pun verbele la viitor si nu la trecut. Acum m’au invatat ca viitorul e o incertitudine. Poate sa aduca deceptii.
Trebuie sa te temi. Asta inveti cand cresti. Sau teama te face sa cresti. Nu stiu sigur. Teama care ia locul viselor. “Hah”, par sa spuna ei. “Ti-am spus ca e inutil sa te impotrivesti.” Mai devreme sau mai tarziu….te inghite pur si simplu.
Tot continui sa iti spui “De maine, de cand o sa fiu mare, poate vara asta”… Cine te-a mintit? Nu copile. Ei omoara visele. E inutil. Deluzoriu. Timpul e un ucigas insensibil.
Incetul cu incetul o sa renunti. O sa te faca oamenii rational, timpul… O sa vezi altfel si o sa te multumesti cu mai putin si mai putin.
La inceput o sa te doara enumeratia de zile sterse, difuze si monotone, fara punct si virgula. Ca o chiuveta stricata. Pic Pic Pic. Pana se umple. Apoi intr-o fractiune se scurg toate. Nu ramane nici una pe care sa o smulgi din marea adunatura nefasta. Nu. Mai apoi, zilele care par doar o insiruire de “copy si paste” o sa iti alerge prin vene fara sa te mai sinchisesti de trecerea lor. O sa stai molatec si o sa te privesti din afara cum faci aceleasi lucruri. Si o sa inceapa sa nu te mai deranjeze. Sau cel putin nu o sa mai sesizezi.
Te-am facut sa plangi? Si pe mine m-au facut. I-am urat. Acum mi-s indiferenti. Pentru ca sunt la fel. Cel mai trist e ca incep si eu sa ma complac. Nici evadarea nu o mai conturez din sperante. Am invatat ca daca fugi iarna cu trenul la mare , fara telefon, calculator, bani….fara ei…e doar o amagire temporara. Te asteapta sa te intorci , mai devreme sau mai tarziu. O vei face . pentru ca nu esti suficient de puternic sa te rupi.

III. ...si totusi, chiar daca nu ma pot rupe din cotidianul acesta, obositor, apasator, enervant de taciturn in regula aceasta a zilelor care se succed identic, previzibil, daca din cand in cand nu as pleca , macar pentru o ora in care vad mereu cu coada ochiului timpul stand la tampla mea cu minutarul ,amenintator, daca nu as pleca macar pentru o ora amagitoare si incredibil de scurta, macar pentru ora aceea daca nu m’as rupe din bazarul acesta haotic si obositor, ca sa distilez ploi de vise frenetice; putina ora pe care mi-o fur pentru mine, putina ora in care scriu, in care inchid ochii si sper, imaginez, incerc sa inchid agenda si sa ii uit continutul ei agasant…daca ar inceta sa mai existe cateva minute in care sa fiu copil, in care sa ma mai joc cu ideea de viitor, in care sa ma detasez si sa ma privesc-Unde sunt? Ce fac? Ce vreau sa fac?-daca nu ar exista timpul acesta al meu, nu as mai gasi puterea de a "merge mai departe" . Ca un bulldozer m’ar strivi zilele astea monontone, monocrome-incolore de fapt- ,insipide…mi-ar uniformiza “eu-ul” si l’ar sufoca. L-ar reduce la tacere. As fi doar un robotel chinezesc. As fi un sablon, un om tern al societatii terne. As fi ascultatoare si liniara. Nu as mai fi.
Asa ca visez. Si cel mai conturat vis este acela ca visele mele nu or sa mai fie stationare intr’un viitor indeepaaaartaaaat. Ca o sa rupa membrana realitatii si o sa infloreasca. Ca visele mele vor ecloza indata ce vor fi concepute.
Si totusi visele mele concentrate intr’o ora , din cand in cand , sunt la fel de binecuvantate ca o ploaie dupa luni de seceta. Imi dau putere. Curaj. Speranta.
Asa ca visez mult si mare. Visez vise de intensitatea ploilor torentiale. Si rezist agatandu'ma...